Love In Silence

fan fic.. sasuxsaku...
primul meu fic defapt...
sper sa va plak:P


Capitolul I: Amintiri din trecut...

“Am eu grija de parintii tai! Tu fugi! Scapa! Si nu privi inapoi! ” aceste strigate se putea regasi acum in mintea mea ca un ecou nesfarsit ce numi mai dadea pace de ceva vreme... Nu stiu de ce ma macinau asa de mult... Erau doar niste cuvinte... doar cuvinte... nu insemnau nimic... niciunul nu era mai deosebit decat celalalt... dar, in ciudat acestui fapt, ele tot nu-mi dadeau pace, ma urmareau pretutindeni. Inca nu pot gasi o explicatie plauzibila, asa ca acum nu va pot spunea prea multe.
Poate unii ar fi gasit ca explicatie faptul ca ele apareau mereu si mereu pentru ca erau niste franturi din amintirile trecutului. Si eu avand unul dintre acele trecuturi, unde parintii nu au fost niciodata langa mine cand aveam mai mare nevoie de ei, unde a trebuit sa fac sacrificii peste sacrificii ca sa pot supravietui in aceasta lume mizerabila, unde toti te privesc cu scarba... dar, unde odata si odata apare o raza de lumina pe calea intunecata ce o duci. Da, acesta ar fi un argument destul de bun pentru ceea ce mi se intampla, doar ca pentru mine era la fel de nul ca si acele cuvinte.
Abia acum, am sa va povestesc ce mi s-a intamplat, asa ca, acum, este momentul sa vedem daca am sau nu dreptate.
Era o zi insorita de primavara, ca oricare alta de altfel, in care nici nu ti-ai fi putut inchipui ce nenorocirea avea sa se intample. Dar, trecand peste acestea, era chiar .. o zi perfecta pentru a te putea relaxa, pentru a merge la plimbare, chiar si pentru a te antrena. Si insiruind aceste activitati, eu ma gandisem sa fac niste antrenamente cu bunicul deoarece tata era mult prea preocupat cu afacerea lui cu peste, iar mama era pe la cine stie ce prietene deale ei. Bunicul era defapt singurul care se mai ingrijea de mine, deoarece parintii dupa cum va spuneam, erau precupati cu alte activitati. Pe langa ca era un bun tutore, era de altfel si un ninja foarte iscusit, care cunostea o multitudine de tehnici... unele chiar nascocite de el. Era un barbat de vreo 50 de ani, cu ochii de smarald,asemanatori cu ai mei, plini de blandete si asa de milosi de parca ai fi spus ca erau ai unei caprioare... nici pe departe ai unui barbat in toata firea cum era el. Dar, avea si el moment ca toti ceilalti, cand era furios, cand era nenincrezator in ce-i spuneau altii, cand avea probleme cu banii si multe altele... In general el se imbraca in haine obisnuite, ca toti ceilalti, nu dorea sa iasa in evidenta, ii place sa fie modest si sa-si vada de treaba lui. Era si un barbat in care te puteai increde... sau cel putin asa vroia el sa crezi.
Asadar, in ziua aceea invatasem cum sa fac o clona... era ceva foarte special pentru mine... era chiar ceva maret, nemaivazut pot zice. Eram asa de naiva, incat uneori ma amuzam singura pe seama mea. Si dupa ce izbutisem sa fac cateva clone, bunicul ma lasa sa ma relaxez pentru restul zilei, asa ca am pornit spre parc. M-am asezat pe creanga unui copac si pur si simplu priveam in gol... Nu ma uitam la cat de frumoasa putea fi natura in acel timp: copaci impodobiti in verdeata si scaldati in razele calde ale soarelui, trilul pasarilor ce rasuna in tot parcul din pricina linistii ce cuprindea aceasta zona, micile petice de flori ce-mi zambeau de la umbra copacilor si multe altele de acest gen.
Eu doar ma uitam in gol si ma gandeam la cine stie ce. Defapt nici eu nu prea eram sigura, deoarece din clipa in clipa mintea imi zbura in alta parte... ba ma gandeam la ce imi va mai arat bunicul maine, ba ce imi vor spune parintii cand o sa le arat ce am invatat azi, ba la o rugaminte care sa-l convinga pe tata sa ma i-a cu el la pescuit si multe alte lucuri.. pana cand ma incurcasem singura in propriile-mi ganduri.
Dar inca eram in acea transa... care nu a mai durat mult deoarece atentia mi-a fost captata de niste fum ce venea dinspre sat. Stau putin si analizez situatia si constat ca vine dinspre locuinta mea. Nu mai stau pe ganduri, si ma indrept rapid catre locul cu pricina si cand ajung acolo totul era ca un cosmar ce nimeni nu si-ar fi dorit sa-l traiasca. Totul ardea si cativa ninja se napustira asupra mamei si tatei. Fara a constentiza, ma indrept spre acel loc si unul dintre inamici isi fixeaza privirea spre mine. Eu insa nu-l observ si ma indrept catre parintii mei. Oh... daca nu ar fi aparut bunicul poate acum nu as mai fi fost aici sa va povestesc... Deci, si cum va spuneam, eram stupefiata de ceea ce se intampla in acea clipa, in acele moment de groaza... dar bunicul imi spune cu o voce prea calma pentru acea situatie “Am eu grija de parintii tai! Tu fugi! Scapa! Si nu privi inapoi! ”. Fiind o incapatanata desavarsita, bineinteles ca nu am vrut sa faca dupa cum imi spuse el, si ma indreptam incontinuu spre parintii mei. De data asta, unul dintre ninja aparuse inaintea mea si vru sa ma trimita pe lumea de dincolo , dar bunicul il oprise la timp si imi repetase din nou acele cuvinte care pareau incurajatoare si de data asta... am ascultat de el si facusem dupa cum “imi cantase” el. Dar... a fost o alegere extrem de proasta.Cum m-am putut gandi ca totul va fi bine.. nu stiu... Deci, dupa ce ma indepartasem cam la vreo 10 metri de locul cu pricina, intorc privirea si observ cu mari regrete in suflet ca mama si tata erau omorati fara pic de mila, iar bunicul nici macra nu mai era acolo... fugise ca un las, doar pentru as salva viata mizerabila.. cat il uram. Era un regret care nu cred ca vil puteti imagina. Mai bine muream si eu odata cu ei decat sa fi trait momentele ce aveau sa urmeze.
Si odata cu asta mi-am dat seama si cat de naiva am putut sa fiu. Bunicul nu a fost in stare sa aibe grija nici de el insusi d-apoi de parintii mei.
Cam asta reprezinta o amintire a trecutului meu. Poate pentru unii e trista... poate pentru unii nu e... Oricum, ceea ce m-a tinut in viata pana acum este dorinta de al reaintalni pe bunicul meu si a-l ucide pentru lasitatea ce a avut-o in acea zi. Va trebui sa plateasca pentru tot ce-a facut

Heey...ai postat un fan-fic pana la urma. Pai daca l-ai postat acum trebuie sa fie si comentat, nu?
Pai...sa incepem cu partile bune ale fan-ficului. 100% se vede ca ai talent pentru fan-ficuri ce cuprind multa descriere din viata cuiva, poate chiar ar trebui sa scrii biografii. Ai un vocabular foarte variat. Repetitii nu ai avut ( de obicei intr-un fan-fic este suparator sa vezi o gramada de repetitii ,,baiatul ala a facut cutare lucru si baiatul nu stio ce a mai facut si alte bla bla bla-uri numai despre baiatul ala neimportant'').Sper ca la fel de bine te descurci si la dialoguri.
Acum sa vedem ,,Inca nu pot gasi o explicatie plauzibila, asa ca acum nu va pot spunea prea multe.''. Chestia asta m-a deranjat cel mai tare. Corect ar fi fost ,,Inca nu pot gasi o explicatie plauzibila, asa ca acum nu va pot spune prea multe''. Pe langa asta ai mai avut de doua ori aceasi scapare. Ai scris intr-un cuvant ,,defapt si nul'', care se scriu ,,de fapt'' si ,,nu-l''. La nu-l presupun ca te-ai grabit, dar la de fapt pe care l-ai scris de doua ori la fel nu mai poti spune ca te-ai grabit.

Comentarii cam atat am avut de spus. Sper ca nu au fost foarte usturatoare. Restul a fost incredibil. Nici eu care am citit atatea fan-ficuri nu as fi scris mai bine. Tine-o tot asa si astept nextul.

ms ptr comentariu anime~power
scz ptr greseli.... uneori chiar dau dovada ca nu stiu gramatica...
ma bucur ca au fost lucruri care ti-au placut
asha acum nextul...

Capitolul II: Prezentul

Asadar, dupa ce v-am spus cate ceva despre trecutul meu, ar trebui sa va vorbesc si despre prezent... M-am gandit ca inainte sa va spun care este “povestea” , sa mentionez cateva detalii legate de mine. Mari diferente la infatisare nu pot sa spun ca sunt... insa caracterul e schimbat cam din toate punctele de vedere...Daca as sta sa va vorbesc despre toate schimbarile si alea alea, cred ca v-ati plictisi dupa primele 5 randuri, asa ca o sa incerc sa o fac o caracterizare a mea cat mai pe scurt.
In primul rand, trebuie sa stiti ca am incercat sa ma maturizez cat de mult am putut...deoarece naivitatea aceea care o aveam ma facea mereu sa par penibila in fata multora dintre sateni. Iar, de la asta, a pornit ceva de care nu pot spune ca sunt foarte mandra; cu timpul... incepeam sa cresc, fara macar a observa... si, cu cat ma maturizam mai mult, cu atat imi pierdeam din acea sensibilitate fragila ce o aveam. Sufletul meu devenea pe zic ce trece mai rece, inghetata, fara dragoste... pana cand nu imi mai pasa nici de mine... nici de visul meu... nici de nimeni altcineva... eram ca un bulgare de zapada... fara nici un fel de sentiment... nici de bucurie, nici de tristete, nici de dragoste, nici de ura... de nici un fel. Dar, ma bucur foarte mult ca asta nu a ramas asa... Dar, pana sa ajungem la intamplarile ce au dus la schimbare mea , cred ca ar fi cazul sa va spun si cam cum arat...
Asadar...sunt o fata cu o inaltime medie, cu un ten alb, catifelat... asemanator cu spuma laptelui, ochii verzi precum smaraldul, parul de o culoare rozalie ca florile de cires... de altfel... in trecut mi se si spunea “floare de cires” din pricina culorii parului... insa acuma lumea a cam uitat de mine de cand parintii mi-au murit. Ma rog, revenind la infatisarea mea, dupa cum va spuneam, am parul rozaliu, putin ciufulit si tuns pana la umeri. La haine nu am prea multe preferinte, in general imi place sa ma imbrac in verde sau violet...Ador verdele deoarece pentru mine semnifica o culoare a prospetimii, a adevarului, ceea ce ma face sa ma simt mereu bine in pielea mea... sa zicem ca-mi da increderea de care am nevoie... Acum, spunandu-va lucrurile astea, incep sa ma amuz pe seama mea... din nou, doar ca, atunci cand ma uit la mine, vad atata incredere... care pana la urma vine din lucruri banale... culori, flori, zambete, priviri si alte lucruri de acest fel. Se pare ca inca au mai ramas urme de naivitate, pe ici pe colo...care atunci cand ies la suprafara ma fac sa par atat de ciudata... incat acum le vad ca pe niste defecte... poate ca sunt ,poate ca nu... oricum, acum nu are prea mare importanta . Dar, ma rog, revenind la dulcea mea viata, sa va spun unde imi petrec eu deobicei timpul, unde locuiesc, cine mai sta din cand in cand pe langa mine, cine mi-a mai fost alaturi in ultimii 8 ani...
Sa vedem... acum locuiesc impreuna cu “bunica” Tsunade, o femeie inteligenta, care mereu are ceva de adaugat si care are un simt al umorului ciudat sau mai bine spus bizar...Tsunade este genul acela de persoana care nu sta locului, eh... intre noi fie vorba,in tineretea ei cate nu facea.. numai pe la jocurile de nororc statea... dar ma rog, trecand peste viata si fanteziile din tinerete ei... este o femeie foarte frumoasa... chiar daca are 50 de ani, arata precum o tanara de 20 de ani: are parul blond, precum spicele de grau, ochii caprui,blanzi... tenul asemanator cu al meu, o fata fina... ca cea a unui bebelus. Era perfecta pot spune... la infatisare nu cred ca cineva de varsta ei o putea intrece, insa la caracter ramane de vazut.
Iar, pe langa acestea, avea,bine inteles, si un animal de companie... cum il puteam uita... micul Ton Ton… un porcusor rozaliu si dolofan… era dea dreptul adorabil…
Nu pot spune ca nu eram multumita de viata pe care o duceam, Tsunade imi era ca o mama… doar ca nimeni nu o putea inlocui pe cea care mi-a dat viata… chiar daca nu-mi dadea prea multa atentie era totusi mama mea si nimeni nu putea schimba asta… nici cel mai puternic ninja din lume… Ceea ce e de la Dumnezeu nu poti schimba… poate sa il rasucesti, sa-l intorci pe toate partile, chiar sa-l iei de tot… dar nu sa-l schimbi…
Acum, dup ace am terminat aceasta scurta prezentare a mea, imi aduc mainte ca va sunt datoare cu o poveste… bun.. pai sa vedem… daca v-as spune ca am intalnit o anume persoana si aceasta mi-a inveselit viata inca din prima clipa… v-as minti cu multa nerusinare si, nu cred ca ar avantaja pe niciunul dintre noi, asa ca mai bine va spun adevarul. Poate unii or crede ca e ciudat, unii ca m-am tacanit, altii ca e cea mai proasta metoda de a a-mi trai viata… oricum ar fi, trebuie sa privim ideea in asamblu… acel ceva… m-a invatat sa traiesc… nu stati… iar incep cu minciunile si nu e bine… nu “m-a invatat”… am invatat singura… avand acel lucru ca inceput… ca o baza a ceea ce o sa incep sa cladesc de acum in colo. Da cam asta ar fi o idée inainte de a incepe sa va povestesc ce se intampla cu adevarat.

ms de comentariu laura.. ma bucur ca iti place;)
insa sa nu exageram:))
asha partea a3a :P

Capitolul III: O misiune… interesanta

Acum, incepand sa va dezvalui adevaratele sperante ale vietii mele, constat cu tristete ca nu o sa mai putem purta acest dialog monoton… deoarece o sa observati, ca cu cat o sa inaintati mai mult spre adevar, o sa va pierdeti… o sa intrati intr-o alta lumea… undeva unde sentimentele conduc, unde niste simple cuvinte, din cateva silabe… pot insemna o adevarata durere ce iti poate distruge sufletul intr-o clipita…
Iar acum fara alte introduceri plictisitoare si fara vreun rost, putem incepe acea calatorie mult asteptata…
“Ne aflam asadar in mijlocul iernii, undeva spre inceputul lui ianuarie… Era una dintre putinele zile blande ale iernii, cand soarele era prezent pe nesfarsita bolta dumnezeiasca a cerului… si incoltit intre norii cenusii din care se cerneau fuligi argintii si pufosi, ce cadeau pe plapuma imaculata a pamantului… atunci cand copacii se imbraca in unica lor haina de zahar… cand copiii sunt in culmea fericirii deoarece pot sa cladeasca oameni de zapada, sa se dea cu sania, sa se bulgareasca s.a. Cam asa arata o zi de iarna, cand viscolul nu punea stapanire pe natura, fancand-o sa para atat de rece… si fara suflet… Dar… oricum… noi trebuie sa ne bucuram ca nu avem o zi de acest gen.
Eu stateam in casa, la fereastra si priveam toate aceste minunatii… nu imi putem explica cum aceste lucuri neinsemnate pot valora atat de mult… era atat de ilogic… cum putea zapada… un lucru rece, inghetata pe toate partile… sa te incalzeasca la suflet? Asta nu puteam eu sa pricep… si poate ca nici nu o voi pricepe vreodata… situatia ma depasea…asa ca m-am gandit sa…
Dar gandurile mi-au fost intrerupte de catre glasul asurzitor a lui Tsunade care se chinuia de ceva vreme sa ma scoata din acea transa in care ma aflam.
-Sakura, unde iti sta mintea aia? Te strig de cinci minute si tu nu-mi dai nici un raspuns!
-Scuze Tsunade… ma gandeam doar la niste lucruri marunte… nu inteleg cum poate zapada… rece, inghetata… sa incalzeasca sufletele oamenilor…e ceva atat de ciudat…
Tsunade ofta adanc si se aseza langa mine, indreptandu-si privirea spre geamul inghetat si rece. Nu spuse nimic timp de cateva minute, ceea ce imi daduse de banuit. Dar nici nu puteam sa-I zic ceva deoarece nu stiam ce ar fi potrivit sa-I spun… Nu imi placea sa o supar… pentru ca ea mereu era buna si grijulie cu mine. Dar, ne-mai suportand acea liniste ce ma facea sa innebunesc, imi luasem inima in dinti, si o intrebasem daca este ceva inneregula.
-Nu este nimic Sakura… am venit doar sa-ti spun ca am o noua misiune pentru tine.
-Ce misiune? Sper ca nu ca aceea de data trecuta…
Tsunade dezaprobase, dupa care imi spuse sa fiu in fata academiei in urmatoare jumatate de ora, acolo voi afla mai multe despre asa-zisa misiune. Oricum, nu asta ma preocupa pe mine in acel moment… inca eram nelinistita din cauza Tsunadei… niciodata nu a fost asa de tacuta… de obicei facea un taraboi de spuneai ca in urmatoarele cinci minute avea sa se pornaeasca un razboi asupra satului. Nu o mai vazusem niciodata asa…sincer va spun… poate pentru ca niciodata nu i-am mai pus intrebari de genul aceleia.
Dar, incercand sa nu ma mai gandesc la asta, imi iau unul dintre kimonourile mele preferate… unul verde cu petale negre de trandafir, lung pana aproape de genunghi si despicat in cele doua parti. Peste kimono pun o haina neagra, asemanatoare cu un palton pentru a-mi purta de cald pana ajung la locul stabilit. Ma incalt in ceva simplu si obisnuit, niste cizme de culoare vernil… sincera sa fiu… nu prea imi placea culoarea deoarece parea asa.. spalacita, ma rog, dupa ce mi-am luat si cateva kunaiuri am plecat spre academie.
Drumul pana acolo nu pot spune ca a fost interesant, era o atmosfera linistita, calma… probabil din pricina zapezii care imi dadea o stare de prospetime… liniste… In general imi place sa ma cufund in adancurile cele mai linistite si calme ale sufletului pentru ca… pur si simplu asa sunt si eu… nu sunt o persoana foarte activa, imi place sa nu ma amestec in treburile celorlalti… in ciudat acestor lucruri… in copilarie nu eram deloc asa… eram chiar contrariul…
Gandindu-ma la toate acestea, fara sa bag de seama… ajung in fata academiei… ceea ce mi-a trezit atentia a fost zgomotul provocat de un baiat blond, nu prea inalt, cu ochii albastri precum cerul senin de iunie, … ce facea o zarva… mai ceva decat Tsunade. Intr-un fel era amuzant prin gesticulatiile care le facea… dar si stupid pentru ca nu vad rostul acelei zarve ce tulbura acea liniste a iernii… Captivata de mareata “activitate” a blondului, observ dupa mult timp ca doua priviri erau atintite asupra mea, cercetandu-ma din cap pana in picioare… Cand baiatul observa ca nimeni nu-I mai da atentie, se intoarse cu fata spre mine, si se uita si el la mine, dupa care izbucnise ca un vulcan in fata celor doi:
-Hei!!! Tu esti cumva Sakura ??? ma intreba blondul cu o oarecare curiozitate…
-Da eu sunt… probleme cumva?
Dupa ce ii reprosez asta blondului, imi indrept privirea spre ceilalti doi… unul dintre ei avea parul negru precum negura intunecata a noptii, ochii de aceasi culoare… doar ca ceva era ciudat la ei, nu imi puteai da seama exact ce exprimau… odata puteai vedea indiferenta, altadata durere si suferinta, apoi independent… nu mai vazusem asa ceva…”se pare ca o sa am niste prieteni interesanti” imi spun in gand in timp ce incep sa-l cercetez si pe celalalt. Al doilea insa, era mai diferit decat ceilalti doi la un loc. Avea un par ciufulit de o culoarea rosiatica asemanatoare cu cea a focului, niste ochi albastri in care puteam vedea o suferinta ce era inchisa undeva intr-un loc uitat de el… intr-un loc sumbru al sufletului… Insa machiajul negricios care il avea in jurul ochilor faceau ca toate acestea sa para doar niste iluzii jalnice.
Dar si de data aceasta, blondul incerca sa intre in discutie cu mine, fapt ce reusise sa ma distraga din “analizarea” celorlalte persoane de langa el:
-Sakura iti mai spun pentru utlima data daca nu imi raspunzi o sa …
Dar blondul a fost interupt, mai de graba salvat de Tsunade deoarece daca ar fi spus vreo amenintare la adresa mea… era clar ca nu va mai apuca ziua de maine… Femeie, incepea sa vorbeasca fara a ne mai da prilejul sa spunem ceva:
-Deci misiunea ta Sakura este acceea de a merge peste o saptamana in Satul Luminii pentru a duce un pergament, fiind insotita de cei trei: Naruto, Sasuke si Gaara, care de acum in colo, iti vor fi si coechipieri. Pergamentul il vei imana Kazekagelui in persoana.
Nu am avut nimic de zis. Defapt imi iamginam ca cei trei imi vor fi coechiperi. Eram putin deranjata de faptul asta, dar am trecut si peste asta. Mai mult ma interesa misiunea… si de ce mi-a spus de abea acum de ea.. putea sa imi spuna la fel de bine si peste o saptamana. Dar se pare ca nu am fost singura cu aceasta intrebare, asa ca roscatul mi-a luat-o inainte:
-Dar de ce ne-ai spus asa devreme despre misiune?
-Pentru a fi sigura ca pana atunci toti patru o sa va intelegeti bine, macar ca si coechipieri… si mai mult pentru siguranta de a nu va omori intre voi pana a ajunge in sat.
Raspunsul lui Tsunade mi se paruse destul de clar… doar ca nu prea imi facea placer sa stau cu ei, puteam sa ma descurc si singura.
-Bine atunci eu va las sa mai discutati, sper sa va intelegeti! Si spunand asta, Tsuande disparu intr-un nor de fum.
Ma apropii putin de cei trei, dupa care incep:
-Bun… acum cred ca toti stiti cum ma cheama, asa ca acum ar fi momentul prielnic ca fiecare dintre voi sa se prezinte…
-Eu, eu primul, deci sunt Naruto Uzumaki si voi fi cel mai mare Hokage din lume! Asta ingamfat de langa mine, aratand spre brunet, este Sasuke Uchiha iar cel roscat cu atitudine de ciudat este Gaara.
Niciunul dintre cei doi nu spuse nimic… nu cred ca ii deranjase “laudele” lui Naruto. La prima vedere, Naruto parea un tantalau… mai ales cu acel vis al lui… oricum ramane de vazut… niciodata nu poti sti ce se poate ascunde dupa o fata prietenoasa si naiva.
-Ma rog… am plecat de aici… spuse Sasuke fara a mai adauga nimic…
-Nu-ti faci griji pentru el… asa e mai mereu… oricum sunt mai puternic ca el… deci sa nu-ti faci griji in privinta lui…
Acum observ cat de mandru e Naruto de maretia lui absoluta… doar e hokage … trebuie sa-l respectam…
-Esti de aici, din Satul Frunzelor? Se auzi intr-un final si vocea roscatului… chiar ma intrebam daca o sa zica ceva pe parcursul interesantei mele conversatii cu Naruto.
-Da…cel putin aici m-am nascut… presupun ca tu esti din.. Satul Nisipului nu? adaug eu…
Gaara nu spuse nimic, dupa care disparuse la fel ca si Sasuke… ma intrebam daca intrebarea mea l-o fi deranjat… Asadar am ramas doar eu si blondul care avea o privire asa de perversa… la care aduaga…
-Mancam un ramen impreuna?
Avea o fata de catelus nevinovat… era asa de tantalau… incat mi se facuse mila de el… insa nu aveam timp de pierdut asa ca ii raspunsem cu un simplu “nu”, dupa care disparusem intr-un nor de fum.
Am ajuns asadar si acasa unde, spre marea mea mirare

o sa intrati intr-o alta lumea… undeva unde sentimentele conduc, unde niste simple cuvinte, din cateva silabe… pot insemna o adevarata durere ce iti poate distruge sufletul intr-o clipita…:X:X:X...ii asa de frumos
sincer...ai avut dreptate...chiar am fost himnotizata....
ai devenit idolul meu

Pai Broscofobia sa incepem cu al II-lea capitol. Incepand cu el am vazut ca ai incercat sa schimbi in esenta povestea adevarata a lui Masahi Kishimoto. Pai tatal si mama Sakurei nu au murit nici in manga nici in anime, Tsunade nu o ia pe Sakura ,,sub aripa'' decat in seria Shippuden unde ii devine sensey vazand ca Sasuke si Naruto avanseaza si ea ramane tot acea fata firava. Nu e rau deloc ce ai incercat sa faci. Chiar mi-a placut imaginatia ta foarte debordanta, gen Gaara in echipa cu Sakura si Sasuke. Ma intreb ce vei mai scrie incontinuare. In primele trei capitole ai povestit din punctul de vedere al Sakurei. O mica sugestie. Daca vei ramane axata pe personalitatea acestui personaj nici acest lucru nu e rau, dar daca vei incerca din ce in ce sa conturezi si personalitatile si caracterele celorlalti nu ar fi rau si ar face ficul si mai interesant.

Concluzie: cele 2 cap. super tari si astept nextul.

oki... mersi de comentarii fetelor...
asa.. acum urmatorul capitol :P

Capitolul IV: Experimente esuate. O noua lume. Trezirea la realitate.

Dupa ce am parcurs iar linistea pecetluita a iernii, ajung asadar acasa, unde spre marea mea mirare… Tsunade gatea. Oare visam? Cu siguranta… era imposibil ca asta sa se intample… pana la urma era hokage… de unde pana unde a ajuns ea sa faca mancare? Da.. cu siguranta asta era… era doar un vis… un cosmar mai de graba… deoarece bucataria era “imbalsamata” de un parfum extraordinar de mancare arsa… iar fumul se raspandise déjà in toata casa… Era cu adevarat cel mai “frumos” vis avut pana acum.
Dar, bineinteles ca si asta se sluberase in scurt timp… pentru ca am aflat cu stupoare ca nu era un vis… deoarece glasul “bland” a lui Tsunade se auzi in acea gramada de fum:
-Sakura, ajuta-ma nu mai sta acolo! Nu vezi ca incerc sa-ti gatesc??
-Nu e vis… ce… trage..
Dar nu am apucat sa imi spun parerile de “bine”, ca Tsunade imi aruncase o privire ce ar fi putut ingrozit si pe cel mai puternic ninja care a existat vreodata… era asa de infricosatoare, ca o vrajitoare… dar eu, cu multa stima:
-Ce bine ca nu e vis… chiar imi doream sa te vad gatind… vad ca te descurci de minune!
Dar sarcasmul meu nu prea a ajutat, deoarece nu numai mancarea luase foc ci si Tsunade… acum pot sa-mi rectific linistita afirmatia de acum ceva vreme “ Naruto e nimic fata de Tsuande...” nu cred ca cineva o poate intrece pe femeia asta cand e nervoasa… Oricum, chiar si asa prefer sa stau cu ea decat sa pierd vremea cu Naruto prin restauranturi jalnice.
-Renunt!!! Ce stupid… spuse intr-un final Tsunade, dandu-se batuta… se pare ca gatitul nu era punctual ei forte…
Dar… chiar si asa…s-a enervate rau deoarece a dat un pumn in aragaz de a trecut prin perete… stiam ca este foarte puternica… doar ca uneori.. exagereaza… si asadar…acum nu mai avem nici aragaz… dar… problemele nu se sfarsesc aici… in aceasi situatie se afla si frigiderul… vai de capul lui… aruncat in partea celalta a casei… se pare ca Tsunade nu a avut o zi prea buna…
-Tsuande, calmeaza-te… totul se rezolva cu calm… doar tu mai invatat asta. Spun eu, in incercarea de o mai calma putin…
-Maine o iau de la capat… trebuie sa reusesc macar sa fac un ou projit… cat de greu poate fi? Conduc un sat intreg si nu sunt in stare sa fac un ou! Asta da gluma…
Acum era cu adevarat o tragedie, daca o tinea tot asa, in curand o sa ramanem fara casa… era distrusa pe jumatate… in special bucataria… arata de parca ai fi trecut un uragan pe acolo… Dar eu, cu vesnicul meu sarcasm o intreb:
-Dar… cred ca ne-ar trebui si un aragaz… si eventual un frigider…
Tsunade nu a mai spus nimic… defapt a incercat sa sa evite acest subiect, intrebandu-ma cum a fost cu cei trei… si cu o privire perversa daca nu cumva… am pus ochii pe vreounu… Ah..” nu se va schimba niciodata” imi spun in gand in timp ce ma gandema si la un raspuns.
-Nu imi place de nici unu… nu am timp de asa ceva…
-Haide Sakura, poate poate…iese ceva cu Sasuke… sau cu Gaara… dar cred ca Naruto ar fi cel mai potrivit… sa stii ca nu e scump sa va duceti la un hotel…
-Dintre toate ideile atel, astea sunt cele mai tampite care lmi le-ai spus vreodata… Dar oricum… am inceput sa ma obisnuiesc…
-Nu stii sa te distrezi deloc… ma rog… poate o sa te schimbi si tu odata si odata…bine atunci… azi nu am chef de antrenamente cu tine… asa ca ma duc sa beau ceva….
Nu i-am zis nimic, lasand-o sa plece, si gandindu-ma la ce mi-a spus… Nu cred ca consteintiuzase gand a vorbit…Adica la ce trecut am avut… numai de baieti nu-mi ardea mie… Nu spun ca trebuie sa fie ca o calugarita, stand numai in casa,antrenandu-ma si facand rugaciuni…asta ar fi absurd… dar nici la extreme… cum gandea mintea aia perversa a lui Tsunade.
Dar, trecand si peste aceasta situatie… incep sa fac curat in bucatarie deoarece… chiar era un dezastru acolo… si in timp ce curatam din urma lui Tsuande… ma si gandema cum as putea sa o opresc ca sa nu distruga si restul casei… Poate stand langa ea cand gateste si sa o ajut… ce tot vorbesc? Nici eu nu stiu sa gatesc… dar cel putin sunt mai calma…
Ma rog, dupa ce am terminat curatenia, imi pun in gand sa ma duc sa i-au o gura de aer… deoarece dupa ce am stat in fumul ala insuportabil, meritam asta. Imi iau pe mine acel palton negru, apoi incalt cizmele si ies pe usa.
“Ah.. ce bine e sa iesi la aer curat… proaspat… unde nu se afla experimentele esuate ale lui Tsuande” imi spun in gand in timp ce ma indreptam spre parc. Era asa de frumos afara… chiar imi placea… nu era nici foarte frig, dar nici cald… era o vreme numai buna pentru a te plimba.
Deja se facuse seara… iar eu incep sa intru incet..incet… intr-o stare melancolica ce ma face sa par atat de moale… si coplesita de splendoarea iernii… Nu este mult de mers pana in parc… Doar cateva strazi ma desparteau de el… Insa, eu incetinesc pasul, mergand incet… incet… de parca as dori sa pastrez acea liniste… la un momendat nici nu mai auzeam zapada scartaind sub picioarele mele care niste usi vechi… asemanatoare cu acelea ce imi impanzesc sufletul meu gol… rece… Din acel moment parca simteam ca zbor… eram atat de atrasa de acel peisaj paradisiac, care parca era desprinsa dintr-un basm unde toate au un final fericit. Niciodata nu am putut sa descriu ceva ce iesea din sufletul meu… deoarece sentimentele mele.. pur si simplu nu existau… erau ratacite,dezbinate, fragmentate…Aveam nevoie de ceva care sa le uneasca… doar ca nu stiam ce…
Eram atat de fascinate de splendoarea iernii, inca nu observ ca doi ochi ma priveau, cercatandu-mi fiecare miscare… Ma urmarea pretutindeni… cu cat inaintam eu… inainta si el… Eram intr-o transa continua, uneori simteam ca ma prabusesc.. alta data ca ma ridic… erau propriile mele ganduri… pe care insa nu le puteam controla… erau mult mai puternice ca mine… ma faceau sa apr asa de neinsemnata… Dar, ceva ma trezeste a realitate… Ma face sa ma reintorc in lumea oamenilor… Nu doream asta… vroiamsa raman acolo… stinghera in propriile ganduri… dar se pare ca nu mereu se intampla dupa cum vreau eu… asa ca glasul lui…

Deci...Oau! Citesc incontinuare ficul tau si ma intreb daca nu cumva ar trebui sa urmezi o cariera in a scrie povesti sau carti. Ai talent. Se vede din fiecare lucru pe care il scrii. Si felul cum imbini descrierea, dialogul si naratiune. Nu multora le iese asa de bine. Sooper punct in plus, dar sa nu crezi ca doar te laud pentru ca datoria noastra e sa incurajam punctele tari, sa le observam pe cele mai slabe si sa le corectam. Pai intotdeauna dau de minim un cuvant pe care din graba l-ai scris geresit pentru ca stiu sigur ca nu e intentia ta sa fi scris gresit ,,se sluberase'' ????? Ce mai cuvant. De la ,,se spulberase'' pana la ,, se sluberase'' e cale lunga. Dar trecand peste asta e suuper tareee!!!

asa.. ms de coment;P

Capitolul V:Idiotul reapare! Dar… celalalt?

Eram atat de fascinata de splendoarea iernii, incat nu observ ca doi ochi ma priveau, cercatandu-mi fiecare miscare… Ma urmarea pretutindeni… cu cat inaintam eu… inainta si el… Eram intr-o transa continua, uneori simteam ca ma prabusesc.. alta data ca ma ridic… erau propriile mele ganduri… pe care insa nu le puteam controla… erau mult mai puternice ca mine… ma faceau sa par asa de neinsemnata… Dar, ceva ma trezeste a realitate… Ma face sa ma reintorc in lumea oamenilor… Nu doream asta… vroiam sa raman acolo… stinghera in propriile ganduri… dar se pare ca nu mereu se intampla dupa cum vreau eu… asa ca glasul lui… Naruto ma trezis la realitate:
-Sakura!!! Te-am… cautat peste… tot! spune aceasta abia mai putand vorbind…
-Ce s-a intamplat?
-Pai vroiam sa te intreb daca vrei sa mergi maine cu mine, Sasuke si Gaara la restaurantul lui Mikonumo.
La ce se gandeste baiatul asta? Chiar crede ca voi cadea in capcana asta… ah… sa nu fiu asa de dura…
-Ti-am spus ca nu vreau sa merg la o intalnire cu tine… asa ca renunta…
-Dar nu e o intalnire… ca doar merg si Sasuke si Gaara… spunandu-mi acestea il vad ca este rosu ca racu… era evident ca ceilalti doi nu avea habar de planul genial a lui Naruto…
-Raspunsul este nu… asa ca nu mai incerca lucruri patentice in fata mea ca nu-ti merge…
Baiatul nu prea a fost multumit de raspunsul meu asa ca spuse un scurt “pa” si apoi pleca… Chiar daca era cel mai idiot om care l-am cunoscut… imi placea ca are ambitie… nu cred ca se va lasa usor… dar stai… ce tot ma gandesc eu la lucruri de genu? Ah… se pare ca vor fi totusi si niste schimbari…
Fara a mai da importanta micei mele intalniri cu Naruto, ma reintorc la drumul meu spre parc. De data asta raman cu picioarele pe Pamant… fara a ma mai lasa capturata in acea inghisoare a gandurilor mele… eram doar eu… mergand in linistea serii unde se putea auzi doar zapada scartiind sub picioarele mele…
Ajung intr-un final si in parc, fara a ma opri la vreo banca inaintez spre padurea ce inconjura acel loc. Acolo imi placea sa pierd noptile de primavara, printre florile de cires, care dupa ce erau scuturate de vant, cadeau pe iarba moale si frageda, lasand un miros placut. Acolo mai era si un lac, unde in noptile senine, puteai observa reflectia lunii… Era ceva atat de frumos… dar pana la urma sunt doar niste amintiri ale trecutului… simple imagini din care este alcatuita fiinta umana… daca nu ar fi trecut nu ar putea exista prezent si viitor. Trecutul este inceputul tuturor... Gandindu-ma la aceasta viziune a vietii, observ ca ajung la locul de care v-am povestit mai sus. A ramas un loc la fel de frumos si placut pe cum mi l-am amintit… Doar ca lacul era inghetat, ciresii pareau ca sunt de zahar… iar iarba pur si simplu era acoperita de acea zapada cristalina… dar tot este frumos… Acel peisaj era ca un tablou inghetat… si atat de rece.
In timp ce eu imi aminteam de noptile pierdute in acest loc, langa mine se aseaza o persoana cunoscuta mie. Eram atat de cuprinsa de propriile-mi ganduri incat nu pun nici o intrebare… Doar stau si privesc cum din nori se cerneau fulgii ce gadeau pe plapuma iernii.
Dar se pare ca cealalta persoana a fost interesata de motivul pentru care ma aflu aici… asa ca fara macar sa-mi arunce o privire ma intrebase:
-Ce cauti aici pe frigul asta?
-Ceea ce cauti si tu… liniste…
Nu a mai spus nimic… nu aveam chef de vorba… doar priveam in gol… si parcurcand infinitatea de ganduri ce-mi veneau in cap… am ajuns la unul… care avea legatura cu persoana de langa mine… Mai stau putin si cuget la aceea ce aveam sa intreb si apoi ii spun... parca cu sfiala:
-De ce? De ce aici? De ce nu altundeva?
-Nu stiu… probabil din cauza destinului sunt aici… sau mai bine zis suntem aici…
-Nu cred in destin… eu stiu de ce ma aflu aici… am mai fost demult…
Nu spuse nimic… nici macar nu m-a privit pe parcursul acestui mic dialog… parca si el era invalui in acest mister… acest mister ce era in amandoi…
Dar mai bine sa va spun cine era… probabil ca si voi il cunoasteti… Era….